Cat de mult va place violenta?

1964, pe la 10 seara, Kitty Genovese este violată şi înjunghiată pe scările din faţa clădirii în care locuia. Desi timp de o oră, 38 de oameni au auzit strigătele femeii sau au văzut părti din agresiune, o singură bătrână a sunat la un moment dat la 911 – dar era prea târziu. Kitty era deja moartă când a ajuns ambulanţa…

Aşa şi-a început ora profesorul meu de sociologie. Ştiu că în acel moment povestea m-a electrocutat. Din experienţa mea de viaţă, nu puteam înţelege cum e posibil, uman vorbind, să vezi că cineva e violat, chinuit, torturat şi ucis şi să continui să-ţi bei ceaiul sau să dai sonorul mai tare la televizor, aşa cum au făcut-o 2 din cei 38 de care ne spunea profesorul. Şi am rămas cu gândul la Kitty, chiar dacă între timp am aflat ca povestea fuseste uşor exagerată de presa din acea vreme.

Zilele trecute mi-am amintit brusc de povestea asta după ce o cunoştinţă care în ultima vreme obisnuieşte să se exprime în inţelepciuni de tip oracol – îmi spune că a avut o revelaţie: că oamenii sunt toţi buni indiferent de ce spun şi ce fac. Recunosc, afirmaţia ei m-a blocat. Pentru mine e genul de declaraţie pe care nu o poti dezbate. Nu poti să zici nici da nici ba, poate doar să treci la un alt subiect, după ce ai spus “aaaah” din adâncul sufletului. În plus, nu ştiu dacă se referea la intenţie sau la comportament şi mai ales ce am eu de făcut acum că am aceasta informaţie.

In discuţia despre cât de buni sunt oamenii – e important comportamentul. Nu sunt prea interesată să vorbim despre intenţia pe care o aveau soldaţii de la Abu Grahib atunci când se fotografiau cu prizonieri umpluţi din cap până în picioare de fecale. Şi mai cred că pot face foarte mult rău cuiva având cele mai bune intenţii – am auzit mulţi părinţi spunând că îţi bat copiii ca să se-nveţe. Pot lua în calcul intenţia cuiva, dar doar intenţia nu e suficientă.

Intorcându-mă la comportamentele umane, mi-am amintit de experimentele pe care le-am studiat în facultate şi care mi-au făcut neuronii să se foiască frenetic luni de zile fără vreun rezultat. Pur şi simplu mintea mea refuza să înţeleagă.

Imaginaţi-vă o sală în care avem un profesor, un elev şi un conducător de experiment. Conducătorul experimentului îi spune profesorului că rolul său este să înveţe elevul o serie de perechi de cuvinte. Dacă elevul greşeşte, profesorul îi va aplica elevului şocuri electrice pe o scală de la nesemnificative la fatale (maximul fiind 450 de volţi). Profesorului i se explică ce înseamnă să treci 450 de volţi printr-o persoană. În plus, i se mai spune că elevul, de fapt un actor în experiment, are o boală de inimă. Câţi “profesori” credeţi că au ajuns la doza fatală în urma insistenţelor Conducătorului de experiment? 5, 10%?… Nici pe departe. În fiecare formă a acestui experiment, în mod constant, 60% dintre participanţi prăjeau o altă fiinţă umană. 60%…

Nu cred că aceşti oameni sunt răi, la fel cum nu cred nici că acest comportament e în regulă…

Îmi amintesc foarte clar multe alte experimente similare – Stanford al lui Zimbardo sau Peştera Hoţilor a lui Muzafer Sherif. La fel de clar mai ştiu că am negat cu o vehemenţă încrâncenată (interioara doar, nu îndrăzneam să o exprim) cercetările, spunându-mi cumva că ele de fapt nu sunt realitate… e un experiment, deci e ca într-un film, deci nu e pe bune. Cu toate hibele logice ale acestei inferenţe, eu mă agăţam cu disperare de ea.

Asta până în ziua când am fost eu însămi parte a unui astfel de “experiment”.

La Iaşi, după un curs, cu intenţii de culturalizare şi activităţi de omorât timpul într-un mod placut, am mers la o piesă de teatru. Nu ştiam nimic despre piesă, actori sau regizor şi nu aveam nici cea mai mică idee despre ce urma să mi se întâmple. La intrarea în sala de spectacol, o doamnă simpatică împărţea telecomenzi tuturor spectatorilor. Părea interesant – doar spectacolul se numea “pentru 100 de telecomezi”. După momentul iniţial de foială, apare şi actorul principal care ne explică, foarte ferm, că am ajuns la un spectacol interactiv. Atunci am aflat că părţi din acţiunea spectacolului vor fi decise de noi, publicul, prin controlul telecomenzii.

Prima întrebare pe care am primit-o a fost dacă ne place violenţa. Aveam două variante – da sau nu. Am stat un pic pe gânduri, am cântărit şi am decis că uneori îmi place violenţă, aşa că am votat da. Şi surprinsă, văd că nu sunt parte din cei 70% care au spus că nu, nu le place violenţa. Recunosc, mi s-a părut amuzant gândindu-mă la ratingul ştirilor de la ora 5, dar m-am gândit că am nimerit la o întrunire de hipioţi pacifisti.

Cum arăta situaţia iniţială: o fetiţă urma să fie rapită. Iar treaba noastră era să decidem de unde: din faţa şcolii sau din faţa blocului. Pe masură ce acţiunea se desfăşura, lucrurile se complicau şi deciziile nu mai erau atat de “simple”.

La un moment dat, actorii au instalat un panou care bloca total vederea către scenă. Apoi au cerut din public un voluntar ce urma să filmeze acţiunea din spatele panoului. Ce filma voluntarul urma să se proiecteze pe panou, iar restul publicului avea acces doar la perspectiva lui. Din exces de zel am ridicat mâna. Urma să fiu ochii publicului. Devenea palpitant – aveam un rol, eram parte din acţiune, făceam ceva util.

Unul dintre actori, “scorpia” din piesă, cea care jucase un rol absolut antipatic de reporteriţă agasantă, urma să fie pedepsită pentru acţiunile ei. Au legat-o de un scaun, i-au rupt bluza, au pocnit-o şi au întrebat publicul: Ce vreţi să facem mai departe: a) să-i dăm o ciocolata, b) să o mângâiem, c) să-i îndesăm pe gură mancare. Evident, publicul pacifist de mai devreme a ales îndesarea, urmată de aşezarea unor râme pe pieptul şi în capul victimei – râme care începuseră să se mişte şi să îi intre pe sub bluză. Eram oripilata, dar nu făceam nimic. Am început să fac zoom-in pe chipul fetei, care nu părea deloc veselă de ce i se întampla. Publicul în schimb râdea.

Aşa că actorii au decis să mute în faţa scenei scaunul pe care era legată reporteriţa, sa fie aproape şi publicul să o vadă mai bine. Pasul următor: “logic”, majoritatea a ales să-i pună o pungă pe cap şi să se joace de-a sufocarea. Şi cum parcă nu ar fi fost suficient, un baiat din public a zis că vrea şi el să încerce, aşa că a coborât şi se amuza strangând şi dezlegând punga de pe capul fetei. Am schimbat şi eu strategia – deşi rolul meu nu mai era important, în continuare se proiecta ce filmam, aşa că am început să filmez publicul. În mintea mea confuză era că dacă se vor vedea amuzându-se de suferinţa cuiva, se vor opri. Dar votarea a continuat pe acelaşi trend, până când actorii au oprit piesa şi au întrebat pentru ultima oară publicul: “Vă place violenţa?”. De data asta nu ne-au mai lasat să votam. Ne-au rugat doar să ieşim din sală şi să lăsăm telecomezile la uşă. Am plecat de acolo pe trei cărări. Nu mi-a plăcut ce văzusem, dar nu am făcut nimic. Nu am zis nimic atunci când râmele se zvârcoleau pe sânii fetei ăleia sau când i-au pus o pungă în cap şi se amuzau strângând de ea şi văzând cum se expandează la expiraţie.

În 1964, New York Times îi numea pe cei 38 care nu au făcut nimic pentru a o salva pe Kitty Genovese “ne-oameni”, când ei de fapt demonstrau cumva exact natura umană. Arătau o latură a naturii umane care aparţine la fel de mult umanităţii ca cea care i-a facut pe alţii să-şi pună propria viaţă în pericol pentru a-şi salva semenii de la gazare. Pentru fiecare profesor Zimbardo este o studentă care îi spune că experimentul a ieşit de sub control şi că ar fi cazul sa-l oprească. Pentru fiecare persoană care decide să-si prăjească seamanul există unul care spune din capul locului că refuză să participe la aşa ceva. Pentru fiecare persoană care închide ochii la o nedreptate, la un pericol iminent, la o agresiune, există cineva care decide să nu tacă. Şi imi place să să cred că într-o stagiune întreagă la Iaşi, cineva a zis că e suficient circ. Mi-e clar acum că avem in noi ambele componente – putem la fel de bine să fim eroi sau monştri, fiecare dintre noi.

Fiecare moment de cotitură etică e un moment în care putem lua orice decizie şi orice acţiune. Şi mi-au plăcut foarte tare cuvintele lui Stoljeniţîn: The line between good and evil cuts through every one’s heart. Tu care parte din tine asculţi azi?