Cărți care ne transformă: In the realm of hungry ghosts; Close encounters with addiction (În lumea fantomelor flămânde; Întâlniri de-aproape cu adicția) – Gabor Maté

M-am decis să îl vad pe Gabor Maté în conferință de când l-am vazut în “In Utero” – un documentar minunat despre implicațiile psihologice ale vieții intrauterine. M-a frapat blândețea și claritatea cu care vorbea și faptul că parea un bunic imperturbabil, indiferent de ce ai fi spart sau stricat.

Cum nu ma puteam duce la conferinta nepregatită :), am început cu “In the realm of hungry ghosts; Close encounters with addiction” – gândindu-mă că va fi o experiență interesantă – tocmai pentru că nu am nici o treaba cu subiectul – nici eu (negare), nici clienții mei (dublă negare). Dar știți deja cum o să continue o poveste începută așa, nu? Pentru că nu am trecut de pagina 30 când am înțeles că mă înșelam.

Acum câteva luni, m-am reîntâlnit cu unul dintre unchii preferați. Când eram mică, se apropia de 2m și avea un mers legănat de baschetbalist. În privire tot timpul îi licărea ceva. Și Doamne, cât îi admiram încrederea și relaxarea.

Când l-am văzut intrând pe poartă, după 10 ani, am crezut ca e un vecin care a greșit curtea. Pe masură ce se apropia, mă speriam mai tare de pielea lui parca prea zbârcita, barba lui neîngrijita, ochii aproape adormiți, mersul mai degrabă împleticit… și de respirația lui parcă prea acră. Era beat. La naiba, era foarte beat. Tot ce voiam să fac era să plec mai repede de acolo, să nu îl vad, să nu vorbească cu mine. Să îi sterg imaginea din minte și din memorie, ca și când cele două persoane nu ar fi avut nimic în comun.

Toată după-masa am petrecut-o evitându-l. Și judecându-l. Și dacă ar fi să fiu sinceră cu mine, judecându-i pe toți cei din jurul lui: soția că nu a divorțat de el (îi încurajează obiceiul; nu are suficientă stimă de sine și doar asta crede că merită; nu înțelege ce se întâmplă de fapt aici), tatăl că nu îl ajută suficient (oricum toate problemele vin de la părinți, nu?; dacă ar vrea, ar putea să facă ceva, sunt centre specializate și psihologi specializați), mama și pe ceilalți din familie că nu fac naiba ceva cu asta. Eram atât de concentrată pe ei toți încât nu am văzut când m-am cocoțat pe un ditamai piedestalul de unde îi judecam și executam. Era mai simplu să fac asta decât să văd că mi-e frică, că încă am o relație ambiguă cu lipsa controlului și cu neputința și că încă cred ca le știu și le pot rezolva pe toate.

După pagina 30, am înlocuit toate emoțiile astea cu rușine. Pentru că mi-am dat seama cât de puține știam și înțelegeam și cat de tare m-am grăbit. Cât de puțină empatie și caldură umana am putut să am în momentele alea…

Cine e autorul
Gabor Maté s-a născut în 1944, în ghetoul din Budapesta, într-o familie de evrei. Vă puteți imagina că primii ani nu au fost deloc ușori – nici pentu el, nici pentru familia lui. De frică să nu moară de foame, mama lui l-a dat unor prieteni din afara ghetoului, să îl îngrijească. Tot atunci, bunicii din partea mamei au murit la Auschwitz. Iar experiențele astea, spune autorul, i-au favorizat interesul pentru dezvoltarea copilului, trauma și efectele lor pe termen lung (fiziologice și psihologice). Și de aici și interesul pentru adicție.

E o carte despre…
Adicție/Dependență – definită ca un comportament repetitiv, legat sau nu de o substanță, pe care o persoană se simte obligată să îl continue, indiferent de impactul negativ asupra propriei vieți sau a vieții altora. Implică:

Preocupare obsesivă legată de comportamentul cu pricina
Control diminuat asupra lui
Recidivă – chiar în fața evidenței efectelor negative
Nemulțumire, iritabilitate sau poftă puternică, atunci când obiectul dorit (drog, comportament sau obiectiv) nu este disponibil imediat

Dacă ai dubii ca fixația ta e adicție, întreabă-te: “Ținând cont de suferința pe care o produci – tie și celor din jur – vrei să renunți?” Și dacă raspunsul e nu, sau nu te poți ține de promisiunea de a renunța, atunci e adicție.

Cum e scrisa
Maté scrie la fel cum vorbește. Cald, blând și mătăsos, dar clar și usor de urmărit. Are un fel fain de a fi, e autentic și onest cu el și cu cititorii – ceea ce îi dă cărții un aer de conversație la cafea.

Ce mi-am luat din carte

Putem să dezvoltăm adicție față de atât de multe lucruri: droguri, alcool, sex, telefon, televizor, mâncare, pastile, munca, jocuri de noroc, cumpărături…

Nu substanțele sunt “de vină”. Pe foarte scurt, sunt trei factori care favorizează apariția adicției: un organism predispus, un “drog” cu potențial adictiv și stresul. Dacă organismul nu este predispus și nici persoana nu trăiește o stare puternic stresantă, “drogurile” în sine nu produc dependență. Printre multele cercetari și exemple pe care le aduce autorul ca argumente, unul mi-a sărit în ochi. În anii ’60, soldații americani din Vietnam erau utilizatori frecvenți de heroină, amfetamine și barbiturice. La întoarcere, 95% au revenit la nivelul de utilizare de dinainte de război – ceea ce pentru majoritatea a însemnat oprirea totală. În prezent, nu există nici un program de reabilitare care să aiba astfel de rată de succes.

Creierul nu prea ajută în procesul ăsta. Mediul e în mare masură responsabil de felul în care se formează creierul. Când ești în burta mamei sau în primii ani din viață, mediul ăsta e format din: hrană, securitate fizică și “hrană” emoțională. Stresul (financiar, din relația de cuplu, sau orice altă circumstanță neplacută), problemele de atașament (capacitatea de conectare emoțională) și o gramadă de altele, sunt experiențe care pentru copil, nepregătit să le filtreze, le “înghite pe nemestecate” atunci când mama nu poate să îi ofere suficienta “hrană” emoțională. În consecință, părti din creierul acestuia nu se dezvoltă suficient. La pachet, tocmai acele parti nedezvoltate suficient în copilărie, sunt responsabile de auto-reglare emoțională – sau de mesajele de tipul “ar fi bine să nu fac asta” sau “aleg o altă variantă, mai bună pentru mine”. Utilizarea pe termen lung a unor droguri micșorează și mai mult această parte atât de importantă din creier. Deci cumva, creierul deja bolnav ar trebui să se “vindece” singur.

Este despre iubire. Adicția oferă de fapt substitute chimice pentru iubire, conexiune, vitalitate și bucurie. Dacă citești poveștile despre “cum a fost când am luat droguri prima oară”, o să auzi despre: “o îmbrățișare caldă”; “m-am simțit ca și când nu aș fi putut greși niciodată”; “iubire necondiționată”. Și o să mai citești pagini întregi despre dopamină și serotonină și felul în care creierul celor predispuși la adicție nu le poate produce normal.

O gramadă de informații interesante. De exemplu, că tutunul e mult mai adictiv decât alte substanțe cu o reputație mult mai proastă. 32% dintre cei care îl folosesc pentru prima oară îl vor folosi pe termen lung, comparativ cu 15% pentru alcool, marijuana sau cocaină, și 23% pentru heroină. Sau ca în Canada, în 1995, drogurile ilegale au fost responsabile pentru 805 decese, alcoolul pentru 6.500, iar tutunul pentru 34.000.

Adicția nu se tratează prin exerciții de voință. La fel ca și depresia, dacă îi spui cuiva “trebuie doar să îți dorești suficient de tare” e ca și cum i-ai cere unui pinguin să fie fericit la Ecuator. Nu are instrumentele necesare – tehnic vorbind – să poată face asta. La pachet vin și celalalte sfaturi: “trebuie să crezi în Dumnezeu”; “dacă ai descoperi meditația…”; “nu îți pasă suficient de familia ta”; “nu ți-a ajuns încă cuțitul la os”. Dar pe tema asta n-o mai lungesc, a povestit Greta foarte fain despre asta aici.

Războiul împotriva drogurilor nu doar că nu ajută, dar face foarte mult rău – mai ales celor mai vulnerabili dintre dependenți. Criminalizarea nu scade consumul, crește doar riscul problemelor medicale, scade accesul la tratament și umple închisorile cu oameni în suferință. Datorită marjei mari de profit, pentru a avea impact asupra traficanților, autoritățile ar trebui să rechiziționeze între 60-80% din producție, dar până acum nu au reușit să treacă de 20%, niciunde în lume.

Nu e niciodată prea târziu. Chiar și cu toate cele de mai sus, jocul nu este pierdut și nu suntem blocați într-un labirint determinist. Pentru că experiențele de viață și felul în care alegem să le privim au puterea să ne modeleze creierul până în ultima zi. Iar primul pas e să înlocuim judecata cu compasiunea. Mai departe, Maté propune un proces în 4 pași, inspirați din terapia pentru OCD (obsesive-compulsive-disorder), ca spațiu de lucru pentru “sobriety” (cumpatare?).

Astea sunt lecțiile pe care mi le-am luat – cu mult mai multă umilință, deschidere și curiozitate decât înainte să o deschid. Aștept cu aceleași emoții și conferința. Sper să ne ajute pe noi toți să avem un dram de compasiune față de oamenii prinși “in the realm of hungry ghosts (în lumea fantomelor flămânde)”.

M-aș foarte bucura să văd cartea asta tradusă în română. Pentru că povestea de mai sus nu este nici unică și nici rară. Și de când am început să deschid mai bine ochii față de ea, am început să o aud mai clar și în cabinet, în poveștile clienților mei. În poveștile despre părinți absenți, neglijenți sau agresivi. Și mai cred că e tare important să privim realitatea asta cu sinceritate și să ascultam poveștile celor de lângă noi. Atât cât putem.

Later edit: Nici n-a trecut o luna de cand am scris postarea asta si am vazut cartea tradusa si la noi de aceeasi oameni minunati de la Editura Herald. Lansarea o sa fie pe 17 Noiembrie de la ora 18:00 la Gaudeamus. Ne vedem acolo!