Unu plus unu egal trei
Dragul de Viorel Copolovici a scris anul trecut – dupa un workshop pe care l-am facilitat in CROS Camp – urmatorul articol. M-am bucurat tare sa-l regasesc (pe autor :)), chiar daca dupa aproape un an, la fel de proaspat si “vigilent” ca in ziua aceea. Randurile de mai jos ii apartin. Daca v-a placut, mai multe lucruri similare gasiti pe pagina pe care o imparte cu Alis: http://lacetegandesti.ro/
Ai încercat vreodată să-ţi imaginezi interacţiunea ta în cuplu ca pe un flux relaţional între trei entităţi? Tu, celălalt şi relaţia în sine. Fiecare existând, acţionând, dezvoltându-se şi respirând interdependent. Am primit de curând câteva motive de gândire pe tema asta şi mă grăbesc să vi le împărtăşesc în maniera în care am ales să reflectez la ele.
Tu, celălalt şi relaţia în sine. Şi prefer să încep cu al treilea element pentru că, probabil, unii dintre voi nu s-au gândit niciodată la el ca la o entitate. Sigur că relaţia este un rezultat al interacţiunii dintre tine şi celălalt, dar ea se dezvoltă independent de sentimente şi decizii unilaterale sau comune. Relaţia poate exista şi în lipsa sentimentelor sau, mai bine spus, indiferent de tipul trăirilor tale faţă de celălalt. Imaginează-ţi relaţia înainte ca dragostea să intervină sau chiar după ce ea, dragostea, a încetat să mai existe. În oglindă, acceptă eventiualitatea în care sentimentele continuă să producă efecte în condiţiile în care relaţia nu mai există. Are sens, nu?
Relaţia conţine fapte, gesturi, mesaje, situaţii, decizii. Şi fiecare dintre celelalte două entităţi ale ecuaţiei este strict responsabilă pentru ceea ce alege să pună în fluxul relaţional. Sigur că pot empatiza cu tristeţea sau exuberanţa celuilalt, însă nu voi fi niciodată responsabil pentru ceea ce el decide să implice în relaţia dintre noi. Sunt direct răspunzător pentru acţiunile mele, însă felul în care celălalt decide să le primească şi să le interpreteze este dincolo de graniţele potenţialului meu natural de implicare.
În consecinţă, pot alege, la rândul meu, să simt tristeţe, să mă bucur, să fiu contrariat sau surprins de ceea ce primesc de la celălalt capăt al relaţiei. Pot alege să cer schimbări de comportament, să accept starea de fapt, să încerc să influenţez modificări în funcţie de propriile pretenţii sau de propriul bagaj cultural ori comportamental. Dar de fiecare dată ar fi bine să ţin cont de faptul că rezultatele, îmbucurătoare sau nu, ale revendicărilor mele, sunt numai şi numai alegerile celuilalt. Dincolo de rugăminţi, tactici, şantaje, crize, zâmbete sau urlete.
Intervenţia unei a patra entităţi n-ar trebui niciodată privită suprapus sau congruent cu relaţia deja existentă între cele două despre care discutăm iniţial. Ea va dezvolta automat o a cincea, în funcţie de modalitatea în care hazardul sau condiţiile îi permit apariţia. A cincea entitate, adică relaţia, tipul de interacţiune iniţiat de al patrulea „jucător” cu minimum unul dintre actorii principali, se va dezvolta independent şi, ca şi în demonstraţia de mai sus, având drept interlocutor doar pe unul dintre ei.
Mai uşor de priceput: în momentul în care „mama lui” decidă să intervină în virtutea convingerii sale că tu eşti „o paraşută” şi iniţiază presiuni asupra fiului său pentru ca relaţia voastră să înceteze, poziţia ta este neutră. Presiunile sunt strict responsabilitatea ei, iar felul în care sunt receptate este strict alegerea fiului său, partenerul tău. Poţi fi mâhnită de părerile ei, însă ar fi bine să te gândeşti de două ori dacă el merită părăsit doar pentru că mama lui „aude voci”
La fel şi în cazul apariţiei unei relaţii amoroase alternative. Nu discutăm acum despre condiţiile în care ea poate apărea, avem suficiente alte ocazii să ciopârţim acest subiect în fel şi chip. Dar dacă unul dintre membrii relaţiei a ales să lase ca o astfel de interacţiune să existe, NIMIC din ceea ce vei întreprinde extern relaţiei voastre nu va fi de natură să influenţeze în vreun fel dispariţia sau continuarea a ceea ce pe tine nu te implică în mod direct. Poţi alege să accepţi, să ierţi, să renunţi, să simţi tristeţe sau indiferenţă, poţi alege să lupţi sau să capitulezi, să analizezi şi să schimbi ceea ce decizi că e partea ta de vină, dar nu, nu poţi alege pentru celălalt.
Şi poate că toate astea nu ne convin întotdeauna. Poate că toate astea ne pot chinui uneori luni de zile sau ani, poate că adesea ne surprindem gândind „Doamne, dacă aş putea să fiu acum în mintea şi în sufletul celuilalt, în urechea celuilalt ca să-i pot şopti gândul pe care eu îl consider bun pentru amândoi…” Poate că suntem părtaşi la traume care ne pot marca pe viaţă, ne pot aduce la disperare şi ne pot face să credem că nu mai găsim ieşirea, că am pierdut dragostea pentru totdeauna, că respirăm inutil, că nimic nu ne mai bucură şi nimic nu ne mai trebuie… Dar acestea toate sunt, desigur, numai şi numai şi numai alegerile noastre şi permisiuni pe care ni le facem nouă înşine cadou sau osândă, bucurie sau chin, soare sau tunet…
Îi mulţumesc Alecsandra Liţu pentru motivele de reflecţie din rândurile de mai sus şi pentru cele ce vor urma.
Comentarii
Evrika! Pe bune, Evrika! Deşi în buletin sunt (!) nişte ani, nu puteam pricepe care e hiba în relaţiile mele, nu doar în cele de cuplu, desigur… Abia acum am înţeles că nu ajung doar nişte sentimente pentru a avea o relaţie reuşită: trebuie să VORBEŞTI CU VOCE TARE adică să-i spui celuilalt, fără patimă, CE TE DOARE! Acea îmbufnare tare mult mi-a mai dăunat, Doamne!
Mulţumesc pentru ”tema de meditat”.
Cu toată recunoştinţa, Margret